Ada Gonzalez, debut în baletul „Giselle”

Premiera cu „Giselle” de Adolphe Adam la Opera din Bucureşti a avut loc în stagiunea 1962-1963, regia şi coregrafia fiind semnate atunci de Vasile Marcu. Fără a propune o cronologie integrală, Compania de balet, de la premiera cu Alexa Mezincescu în rolul titular, înscrie în istoria sa personalităţi remarcabile pentru baletul clasic, artiste care au dat viaţă rolului creat de Carlotta Grisi, la Paris, în 1841.

 Pe scena Capitalei, le-am admirat, de-a lungul anilor,  pe Magdalena Popa, Leni Dacian, Aurora Rotaru, Cristina Opincaru, Adina Tudor, Simona Şomăcescu, Corina Dumitrescu, Bianca Fota, Adela Crăciun, Cristina Dijmaru. Cu prilejul participării la cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Dans de la Paris, din 1965, Magdalena Popa a fost distinsă cu Premiul de interpretare pentru rolul Giselle. Acest crâmpei de istorie revine în memoria publicului la debutul balerinei Ada Gonzalez (foto), artistă a cărei carieră, ca balerină clasică, a fost formată  în Spania, îndrumată de Roser Muñoz şi Joan Boix la „Centre de Dansa de Catalunya”, în Barcelona. După trasee numeroase, pe scenele coregrafice, inclusiv în România, a devenit solistă a Operei bucureştene. Promovarea aceasta i-a oferit ocazia de a debuta, săptămâna trecută, în rolul principal al baletului „Giselle”. I-am urmărit evoluţia de-a lungul celor două acte, solista dovedind abilităţi tehnice şi o cunoaştere temeinică a partiturii coregafice, de la pitorescul rustic în prima parte, la o corectă stăpânire a scriiturii clasice în partea a doua, ca silfidă. Fizicul miniatural o avantajează în compoziţia gestuală a dansului care, probabil în viitor, va obţine mai multe mijloace de expresie şi relaţionare cu partenerii. De altfel, în aceste condiţii de colaborare, Robert Enache, în Albert, a excelat urmărind-o, întregind cu expresivitate scenele de teatru-dans de remarcabilă virtuozitate. Contribuţiile distribuţiei, ale solourilor (Mihaela Soare-Mirta, Sergiu Dan Hans - debut, Remi Tomioca şi Valentin Soica, „Pas de deux”) şi ansamblurilor, în montarea semnată de Mihai Babuşcă, Adriana Urmuzescu, scenografie (2009) au fost de natură să obţină o reacţie entuziastă a spectatorilor, mai cu seamă pentru tabloul silfidelor. Ciprian Teodoraşcu şi-a demonstrat disponibilitatea de a obţine un discurs convingător al orchestrei în reprezentaţiile ce îmbină programatismul cu acompaniamentul de balet.

Din ceea ce cunoaştem, debuturile în spectacolele  de balet ale Operei nu sunt prea numeroase. Cu fiecare asemenea eveniment  sunt convins că  realizările devin mai bogate, lansând noi oferte ale tinerelor talente, ce consolidează, asemenea Adei Gonzalez, dialogul cu publicul, dornic de noi descoperiri.