Decolonizarea României

Un eveniment de o importanţă deosebită a avut loc în urmă cu câteva zile.

În plin scandal provocat de dezvăluirile lui Ghiţă referitoare la complicitatea dintre fostul şef de la SRI, Coldea, şi încă şefa DNA, Kovesi, ambasadorul Klemm a dat un comunicat în care reafirma susţinerea totală (un veritabil avertisment pentru autorităţi) a Codruţei Kovesi şi a luptei sale neabătute cu corupţia. A doua zi, ambasadorul american a fost convocat la Ministerul de Externe pentru o discuţie în care ministrul Meleşcanu, pe un ton politicos dar ferm, i-a cerut ca ori de câte ori mai are de comunicat ceva Guvernului României, pe lângă care este acreditat, să o facă direct, aşa cum cer uzanţele diplomatice, şi nu prin intermediul presei. Această punere la punct a venit ca un şoc rece pentru impertinentul diplomat, adăugându-se celui provocat de ultimele veşti de la Washington, referitoare la cererea lui Trump adresată diplomaţilor „politici“ de a părăsi imediat posturile. Klemm nu a mai fost în stare decât să scâncească un comunicat al ambasadei prin care spunea că nu va renunţa să dialogheze cu poporul. De aici înainte, vocea celui mai vocal diplomat occidental – susţinut cu zel de cel german şi de cel britanic, în diferitele etape ale ofensivelor derulate sub stindardul „Licuricilor“ – a încetat să se mai facă auzită. Se fac, însă, auzite veşti neplăcute pentru el de la Washington, între care şi demiterea „comisarilor“ Departamentului de Stat, Nuland şi Gordon, principalii susţinători ai lui Klemm şi ai politicii coloniale americane de subordonare a autorităţilor române.

Ceea ce vreau să subliniez este gestul cu totul remarcabil al ministrului Meleşcanu, care a făcut ceea ce niciunul dintre predecesorii săi din ultimii 12 ani nu a îndrăznit: să atragă atenţia ambasadorilor marilor puteri că îşi depăşesc flagrant mandatele, prin trecerea peste limitele impuse de statutul corpului diplomatic. Pentru că, în tot acest interval, guvernele României s-au comportat precum reprezentanţii unei colonii faţă de puterile suzerane. Vor rămâne antologice „vizitele“ regulate pe care diplomaţii le făceau la instituţiile „statului de drept“, pentru a transmite indicaţii atunci când şefii acestora nu erau convocaţi la ambasade. Singurul politician român care a avut îndrăzneala să atragă atenţia asupra acestor anomalii şi să le respingă a fost şeful Senatului, Tăriceanu, nesusţinut însă de celelalte autorităţi ale statului. Mai mult – şi mai grav – ambasadele, în special cea americană, au făcut veritabile selecţii de personalităţi pe care le-au cultivat şi le-au sprijinit (se zice, chiar prin acordarea de paşapoarte, pentru eventuale zile negre), decorându-le sau invitându-le la manifestări oficiale. Rămâne de pomină invitarea judecătoarei Camelia Bogdan la ambasadă, cu prilejul Zilei Naţionale a Statelor Unite, ca recompensă pentru condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani de închisoare, sau decorarea şefilor sau a înalţilor funcţionari ai Serviciilor Secrete de către ambasadorii străini (lucru de neconceput într-o ţară civilizată). În faţa tuturor acestor manifestări, miniştrii şi Ministerul de Externe s-au făcut că nu văd şi nu aud, pentru a nu-i deranja pe „comisarii“ marilor puteri care făceau lobby sistematic pentru firmele din ţările lor pentru a nu fi deranjate de autorităţile de control.

Această atitudine slugarnică – de înţeles, poate, la ultimii doi preşedinţi, care datorează sponsorilor străini, cunoscuţi sub numele generic de „licurici“, salvarea de la revocare şi re/alegerea – rămâne una dintre paginile jenante ale exerciţiului democratic românesc. Li se alătură gestul inacceptabil al lui Barrosso, care i-a înmânat lui Ponta lista celor 10 „porunci“ pe care urma să le respecte după tentativa de revocare a lui Băsescu, şi pe care acesta le-a urmat cu scrupulozitate de frica de a nu-şi pierde funcţia, pe care a şi pierdut-o. Dar cea mai umilitoare şi mai jenantă condiţie impusă României de puterea colonială continentală rămâne acest MCV, care de 10 ani este suportat cu resemnare, în ciuda lipsei sale de fundamentare juridică şi a evidentului abuz pe care Comisia îl comite, prelungindu-l fără motive justificate, de la un an la altul, cu unicul scop de a ne menţine într-o condiţie subalternă. Mă întreb, uneori, ce altă ţară ar fi înghiţit aşa ceva, în lipsa oricărei reacţii, cum facem noi, complăcându-ne în condiţia de membri „second hand“. Mă întreb, de asemenea, dacă actualul guvern, care a avut, totuşi, „sânge în instalaţie“ ca să-l pună la punct pe Klemm, va avea şi pentru a transmite lui Juncker scrisoarea a cărei ciornă a alcătuit-o Adrian Severin, prin care să anunţăm Comisia că MCV-ul s-a consumat încă din 2010 şi că ne considerăm eliberaţi de orice obligaţie suplimentară – evident, în condiţiile în care nu este necesar să fim supravegheaţi pentru a combate în mod real corupţia, pentru că, aşa cum se sublinia în ultimul raport, acesta este un proces „ireversibil“. Ce s-ar întâmpla? Ce ne-ar putea impune o Comisie, şi aşa bătută de toate vânturile adverse şi din toate direcţiile, dacă vom spune „nu“? Aderarea la Schengen? Să fim serioşi: Schengenul este deja îngropat de cea care nu ne voia acolo – prietena lui Iohannis...