Indicele de stupiditate infrastructurală

Gradul de subdezoltare al unei ţări europene se măsoară prin deficitul de kilometri de autostradă. Din acest punct de vedere, ne aflăm pe un loc fruntaş.

Până şi Kosovo (cu Bechtel) are un procentaj mai bun. Dacă n-am socoti cei o sută de kilometri făcuţi de Ceauşescu acum aproape 50 de ani, de la Bucureşti la Piteşti, am rămâne, practic, cu cei două sute de kilometri ai Autostrăzii Soarelui. Care, în perioadele de aglomeraţie, face litoralul mai greu accesibil decât atunci când aceasta nu exista. Ce folos că vei câştiga timp preţios rulând cu o sută de kilometri la oră până la Feteşti, dacă acolo vei pierde două ore la coada de la staţiile de taxare? Acesta este un sindrom tipic al subdezvoltării. La fel cum spitalele noastre sunt tixite de aparatură modernă, pe care nu are cine să o folosescă, şi autostrada asta îşi pierde valabilitatea pentru că sistemul de taxare n-a fost calibrat la dimensiunile fluxului. Şi atunci, soluţia este că, exact atunci când poţi să încasezi nişte bani cu care să întreţii reţeaua, renunţi la taxare în favoarea fluidizării. Pentru că pe ambele nu suntem în stare să le facem. Faptul că în anul 2013 România nu dispune încă de o autostradă care să lege provinciile istorice ale ţării este un alt aspect de imaturitate managerială. Braşovul este la fel de greu de accesat din Bucureşti precum era şi în urmă cu 50 de ani. Banii, câţi au fost, s-au cheltuit cu prioritate pentru un troson inutil (Bucureşti-Ploieşti) care lungeşte (?) traseul cu 10 km şi este extrem de greu de accesat, pentru simplul motiv că piesa esenţială – pasajul peste centură – nu dă nicăieri! O capodoperă inginerească. După 25 de ani de proiecte, tronsonul esenţial al reţelei naţionale (Comarnic – Braşov) este în continuare în stadiu de proiect pentru care nu se găsesc bani. Iar gravele probleme de fluidizare abia acum se încearcă să se rezolve parţial, prin montarea unor pasarele pietonale la Comarnic şi Buşteni, unde se sugrumă permanent traficul, la fel cu cele montate în mai fiecare sat de pe DN1, până la Ploieşti, pe care nu le folosesc decât ţăranii dornici să scuipe coji de seminţe pe automobilele ce trec pe dedesubt... Celebra autostradă Transilvania apare şi ea ca un monument de stupiditate: ceea ce s-a realizat cu prioritate (şi cu cheltuieli enorme) sunt nişte tronsoane care pleacă de nicăieri şi duc spre nicăieri. În suita de anomalii de gândire sau, poate, de interese ascunse, se plasează şi celebrul pasaj subteran Aviaţiei, din Băneasa, care a fost construit după ce au fost date în funcţiune alte două pasaje fără niciun rol în fluidizare – ele servind doar interesele dezvoltatorilor imobiliari din zonă.

Haosul şi incompetenţa continuă să caracterizeze un sector care va rămâne celebru mai ales prin afirmaţia unui ministru (acum preşedinte!) care prin ‘96 – ‘97 clama sus şi tare că România nu are nevoie de autostrăzi! Are, însă, mare nevoie de oameni competenţi, cu viziune şi cu capacitatea de a folosi alocările existente pentru obiective vitale în dezvoltarea României. În niciun caz aceştia nu îşi duc zilele pe la CNADNR şi pe la Transporturi...